Unicitate iluzorie

De ceva vreme mă găsesc undeva între plutire şi cădere... Privesc distant lumea din jurul meu, dar de data aceasta refuz să o mai studiez. Ce pot să afirm când alerg printre bastoane albe? Se împiedică oamenii de mine, fără să privească înapoi sau să-şi ceară scuze... Sunt oare al societăţii ghimpe sau poate doar o altă grămadă de gunoi?

Singurele reacţii care le mai deţin în interiorul meu sunt ecouri ale unui trecut puţin mai colorat ca acest prezent. Adulmec prezentul, însă mereu un picior îmi stă înţepenit în trecut. Nici de cum nu reuşesc să-mi mişc picioarele în acelaşi ritm.

Prezentul de astăzi implică eforturi să devin...CEVA, iar de pe drumul ce l-am ales absorb doar particule de praf. E dificil să te lupţi încontinuu cu mori de vânt, nori de ploaie şi cu un Dumnezeu ce nu mai apare.

Mi-am lăsat inclusiv sufletul să-mi putrezească în rutină şi, printre altele, refuz să fiu fericită. Mai bine reformulez...NU refuz, ci nu pot! Aici nu se poate strecura nu vreau, căci omul care nu vrea să fie fericit nu există.

Lucrurile mărunte ce pe unii îi fac să exalteze, la mine rămân aşa cum sunt. Mărunte. Iar cuvintele şi gesturile ce le-am căutat în diferite locuri s-au rezumat în aşteptări, apoi în vise, iar apoi...nimicuri.

Ghidată de sunetul rotiţei de la bastonul alb, cu ochii prinşi sub o eşarfă groasă, mă înflitrez în cenuşiul marş al feţelor livide ale acestui oraş. Trăiesc realitatea sumbră, imperfectă şi defectuoasă, precum ceilalţi. Îţi va fii imposibil să mă mai găseşti, căci azi îmi şi scuip unicitatea iluzorie...