De ce mereu ajung să te caut?

Astăzi am să vă scriu, am să vă cânt afon, balansându-mă între primele mele gânduri care îmi apar de îndată ce deschid ochii şi acele vise, în care reuşesc să conturez acelaşi chip, lipit pe trupuri diferite de personaje ireale, pe care îmi construiesc scenarii demne de filme: Normalitate, Banalitate, Mediocritate, Sarcasm, Prostie…Eh! Încă de atunci eu am ştiu că sunt defectă… Am să bat din picior până când au să apară, supăraţi, toţi diavolii de sub mine, revendicând şi sufletul meu plin de păcate amorfe. Şi ţin să vă zic că ei nu s-au mai obosit să mă ademenească ca să le vând sufletul, când acesta şi-a ales desfătarea fără nici o remuşcare, iar acum este mai putrezit decât ori care altul. Sunt moartă de mult. M-am ucis singură. Sângele în mine nu mai circulă fiindcă s-a înţepenit în cuvintele pe care nu le voi putea rosti vreodată. Nici măcar speranţa că îmi vor fi iertate păcatele nu mai am. Locul în univers mi-a fost stabilit cu mult timp înainte.
Lumea nu o să înteleagă de ce nu pot înceta să rumeg amintiri, cât nici eu de altfel, când involuntar, rar, fără motiv, pur şi simplu îmi aduc aminte şi nu ştiu cum ar trebui să reacţionez. Am stat prea multe nopţi gândindu-mă la asta încât am secat orice dorinţă să ies din această stagnare. Scuip în urmă un elogiu lung pentru tot ce am crezut că am simţit, constrânsă de lacrimi. Celor aleşi să-mi împărtăşesc ruşinea, le ofer ceafa peste care pot să mă lovească dacă ei încă mai cred că pot ieşi din vârtejul creat cu proprile-mi mâini.
Las să se vadă de ce anume mi-am schimbat percepţia asupra lumii şi într-un final asupra mea, cum am ascuns atâta vreme un nume, sentimente şi gânduri, fără pic de lumină, cum am sperat şi am croit cărări de scăpare. Caută-mi vocea! Tot ce mi-a rămas după toată experienţa aceasta e imposibilitatea de a mai simţi dragostea, ura, speranţa. Ironic, am devenit tipul de persoană ce o ridicularizam în comentariile mele anterioare şi am aflat cum e să indiferent. E altfel…E prea rece.
Cărări stranii s-au aşezat dinaintea mea, iar eu trebuie să-mi continui nenorocitul drum. Soare nu găsesc nici măcar pe una, pe fiecare riscând să pierd câte ceva important şi nu e nimeni în stare să mă direcţioneze. Ard de nerăbdare să fac odată primul pas, dar lămpaşul ce îl port în mână îmi torturează ochii, nu-mi arată decât cu doi paşi dinaintea mea şi nu mă pot decide. Linişte…trebuie să mă aleg chiar azi, aleg ceea ce trebuie să devin.
Enigmatice senzaţii mi-au prăpădit corpul, dar în timp ce alegeam să decad iarăşi pentru ore-n şir, învăţam să mi-l descătuşez. Visele mele claustrofobe devenau dansuri sumbre, ciudăţenii pe care nu le-aş fi îmbrăţişat fără… Universul se comportă straniu în preajma mea.
Nu mai scriu aici. Ai înţeles că eu nu pot să-mi arăt tristeţea, căci m-am obişnuit să nu las nici un strop de lumină pe trupul meu ca să nu mi se afle trecutul, nici fericirea, iar aceasta din urmă nu am mai simţit-o de ani întregi. Fericirea pentru mine a devenit o enigmă… Completă nu m-am simţit niciodată.
Xilofon fără baghete, lemn crestat în neştire, scândură subţire, aşchie sub unghie, cuvânt pe faţă. Diavolul întotdeauna e în detalii, s-a cuibărit în litere de nepătruns, iar ochii care vor să vadă vor găsi o cale să îl găsească. Salvează-mă! El e cel pe care îl caut iar şi iar, şi se pare că nu mă voi sătura niciodată să mă rănesc! Aşa se întâmplă când eşti prins între două lumi... Alegi să te răneşti pe tine, înloc să-i răneşti pe alţii.