Act


N-am depasit niciodata preludiul acestui sfarsit, n-am muscat lobul care s-a temut de dintii mei si n-am lins rana pentru care m-am izbit de umbre pe strada, incapabil sa vad oamenii. Imi desfac o vena sa iasa cristalele de sare, ca uleiul din apa sa iasa la suprafata lesinul care ma taraste in genunchii mintii la picioarele unei creaturi fara chip, fara suflet, fara carne pe oase. Mi-au trebuit cativa ani nisiposi, batuti de vant, sa inteleg ca nu are nimic si tot ce credeam ca detine, s-a lipit de mine, mi-a intrat ca un vierme prin ochi, in conductele ratiunii. Cica despartirile ar fi triste, dar noi iubito ne-am despartit in fiecare zi, ne-am rupt si ne-am abandonat bucati mutilate pe margini de drum pustiu. Nimeni n-a trecut sa ne vada ramasitele pierind sub ploi insetate de pamant, nimeni n-a trecut in viata sa pe langa putregaiul dovada existentei noastre pacatoase si daca cineva totusi ne-a zarit, zacand beti sau morti, n-a stiut cum sa ne uneasca, sa formeze din noi un singur trup. Cred ca asa ne-ar fi fost bine, cu patru maini imbratisate, cu patru ochi asezati in rand sa nu se poata vedea, cu o singura gura, intr-un vesnic sarut. Adio n-are sens ca nu vorbim aceeasi limba cu dialect in sentiment. Cu bine nu-mi place ca mi-am propus sa nu mai mint. Pe curand n-ar fi valabil si nu vreau sa dormi cu asteptarea in brate. Cel mai bine e sa-ti spun: Ai grija de tine! Eu nu o voi mai face.