Duomo di Carrara


Si cum ma plimbam pe strazile inguste, pavate, tot dadeam de piatete mici. Fantani la orice pas, cu lei care imi racoreau gatul ca o ghilotina. Multe scootere cu tipi pe care ii salutam din priviri. S-au oferit sa ma conduca pana la destinatie, dar a trebuit sa i refuz. Nu aveam destinatie. Am zarit printre casele rosii o imensitate alba... ceva se anunta cu trambite in cutia mea toracica. Era un Dom. Domul din Carrara. Il descoperisem inainte de cele din Firenze si Sienna (care m-au lasat fara suflare mult timp). L-am ocolit, l-am admirat intepenita pe o piatra de marmura de la intrare. Din spatele meu se auzeau niste pasi apropiindu-se. Era Veronica. O tipa din Cehia, care invatate limba romana. M-a invitat inauntru. Avea cheile de la o camera din Dom unde se afla orga la care canta in fiecare seara. Am intrat in imensitatea alba, intr-un loc in care nu as fi avut vredata acces si am ascultat, tremurand de frig, cum suna orga sub mainile Veronicai. Da, am pierdut doua lacrimi, dar am castigat un moment pe care nu am mai avut ocazia sa-l retraiesc.